Într-un articol intitulat provocator ”Mai multe alimente ar trebui să aibă nume precum Căcat pe șindrilă”, jurnalista Anny Mc Carthy pledează pentru creativitate atunci când vrem să dăm nume mâncărurilor din zilele noastre, observând că, în ultimile decenii, bucătarii și managerii restaurantelor nu au fost prea inspirați când și-au denumit meniurile puse pe masă clienților: au preferat să trimită mai degrabă la ingredientele folosite ( proteine, grăsimi, etc. ), la garnituri și la accesorii, decât să riște denumiri care să inspire misterul sau să denote un oarecare capriciu, plăcut consumatorului.

Autoarea a evocat serile târzii, din copilărie, când o privea pe mama ei  rumenind în tigaie, pe aragaz, un kilogram de carne de vită tocată, adăugând apoi făină, lapte, mixul de condimente cajun și supă cremă de ciuperci pentru a obține o pastă numai bună de pus pe felii de pâine prăjite. Întrucât părinții ei îi spuneau acestei rețete „căcat pe șindrilă”, îi era clar că  era vorba de o cină de ultima soluție, o cină improvizată.

Desigur, nu familia Mc Carthy a inventat această rețetă, numită și S.O.S: o făcuse deja armata SUA. Prima rețetă oficială de „carne de vită cu smântână” a apărut într-un manual de gătit al armatei americane din 1910, iar mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a primit porecla mai puțin apetisantă. Nimeni nu știe cine anume i-a dat  denumire S.O.S./Shit on a Shingle/Căcat pe șindrilă, dar soldații americani au adoptat-o, îmbrățișând astfel, ca să nu zic îngurgitând, o tradiție bogată, atât în ​​Statele Unite, cât și în lumea largă, de a da mâncărurilor nume umoristice, fermecător de populare sau respingătoare.

În articolul menționat mai sus este invocată o carte de bucate cu autor colectiv ( proiectul australian Long Prawn ), numită ”Devils on Horseback/Diavoli călare”, tipărită recent pentru a oferi o privire globală asupra unora dintre felurile de mâncare cu nume insolit, dintre care multe au origini vechi de decenii (sau secole). Cea mai convingătoare poveste este aceea a ”pets-de-nonne”, o gogoașă franceză umplută cu cremă, al cărei nume în engleză este ” “nun’s farts.”/ ”bășinile măicuțelor”. Potrivit unei legende prezentate în carte, acest sortiment de gogoașă ar fi fost inventat la Abația Marmoutier din Tours, Franța, pe când călugărițele se pregăteau de o sărbătoare pentru a-l omagia pe arhiepiscopul orașului. În febra pregătirilor, o călugăriță pe nume Agnes ar fi tras un pârț atât de percutant, încât a scăpat o lingură de aluat într-o cuvă cu ulei încins. Restul este istorie.

Sigur, nu toată lumea catolică este de acord cu această versiune, inspirată de flatulența maicii Agnes. În Spania, produsele de patiserie sunt numite ”suspiros de monja”/„oftatul călugăriței”, o denumire cu adevărat pioasă.


Dacă ți-a plăcut acest articol, sprijină și tu Lanțul Alimentar donând orice sumă aici: RO89RNCB0072170905570001 (RON)

Write A Comment