Povestea pepenilor din Gheorghe Doja a început cu zeci de ani în urmă, din mâinile unui sătean, Nicolae Curelea.

Fermierii plantează hibrizi de pepeni aduși din Grecia.

Suprafața cultivată cu pepeni însumează 700 ha.

”Mă abat în stânga, spre comuna Gheorghe Doja, și forfota ome­nească de pe ogoare mă ulu­iește, după ce am parcurs până acum numai șesuri, unde nu am văzut țipenie de om. Sunt mulți și harnici. Se-apleacă, iau cu mâinile pepeni verzi, se ridică și îi aruncă spre alte mâini, pregătite să îi primească și să-i chitească în camionul imens. Gesturile sunt așa de rapide, de parcă lubenițele ar fi niște ani­măluțe pu­se pe fugă, iar culegătorii se grăbesc să nu le scape. Surâd, gândindu-mă că oamenii aceia din câm­pul deja ars de soare nu sunt la cules, ci la prins de pepeni! Numai când îi știu puși sus, în ca­mion, sunt siguri că nu vor mai sări înapoi, pe pă­­mânt. Încărcat cu mii de căpățâni verzi și lu­cioase, ca­mio­nul pornește greu, prin praf, și iese spre șo­seaua națională.”

”Povestea pepenilor din Gheorghe Doja a pornit cu zeci de ani în urmă, din mâinile unui sătean, Nicolae Curelea. Omul primise de la pădurari un ogor, așezat în zăvoaiele Ialomiței, ca să-l cultive cu ce are la îndemână. De unde o fi obținut semin­țele acelea negre, de pepene verde, nimeni nu-și mai amintește. Sigur este că nu a dat greș. În vară a umplut o remorcă și a dus pepenii la șosea, pe unde treceau bucureștenii și mai toată țara, spre mare. I-a vândut într-o clipită. Consătenii i-au urmat exemplul. Au înființat culturi în câmp, au mărit suprafețele de la un an la altul. Nicolae s-a dus, între timp, de pe lumea asta, într-un rai cu pă­duri și răzoare cu pepeni verzi, dar consătenii lui nu au abandonat meseria pe care le-a pus-o în mâ­nă, mai mult ca pe un pariu. Acum, în comună sunt vreo 700 de ha cultivate cu diverse soiuri. Faima pepenilor din Gheorghe Doja a ajuns departe, până în țările arabe. Viorel Radu este unul dintre cei mai renumiți cultivatori de pepeni din localitate: „Eu sunt născut într-un sat vecin. Nimeni nu cultivă acolo pepeni. Nu e tradiție. M-am însurat aici și așa am ajuns și eu să mă ocup cu asta”. Suntem chiar pe câmpurile lui Viorel. De sub vrejurile bogate, se ițesc fructele rotunde, ca niște purce­luși. Stau cuminți, neclintiți, răsfățați de soare. Ni­ciun semn că ar lua-o la sănătoasa. Poate nu­mai atunci când vii să-i culegi, să-i arunci în ca­mion, ai senzația că pepenii ăștia chiar sunt gata să-ți fugă printre picioare, să se rostogolească departe, ca să nu-i mai poți prinde în veci.”

”Viorel Radu calcă apă­sat printre vrejurile unde se coc pepenii. Ae­rul e fierbinte, frun­zele porumbului s-au ră­sucit ca foița unei ți­gări. „Fără apă, nu poți cultiva pepeni. Nu ai cum. Este imposibil. Noi avem un canal de iri­gații, umplut vara cu apă. În vecinătea sa­tului este un lac, Fun­data îi spune, dar mai fo­răm și puțuri. Așa reușim să avem apă pe câmpuri”. Fermierul se apleacă și ciocănește ușor, cu degetul, un pe­pene vărgat. „Nu-i copt încă. Peste o săptă­mâ­nă ar fi bun de recol­tat”. Mă aplec și eu și ating coaja verde, nete­dă și lucioasă. Nu simt nici o energie care l-ar îm­pinge să fugă de pe câmp, cine știe unde, așa cum mi s-a părut când am intrat azi-dimineață în sat și i-am privit pe cule­gători. Poate energia aia la care mă gândesc eu se activează când sunt deja copți, buni de feliat și puși pe tavă.

rbt

Îl întreb pe Viorel când anume începe o cultură de pepeni, care e momentul zero. „Din ia­nuarie. Noi ne facem niște planuri: ce suprafață vrea fiecare să cultive. Când suntem hotărâți, îl sunăm pe băiatul care ne furnizează material săditor. Comenzile sunt transmise firmei din Gre­cia. Acolo, fiindcă este mai cald decât la noi, sunt obținute răsadurile altoite. Noi nu mai punem se­mințe în pământ, ca altădată. Punem niște plăntuțe pe care le primim pe la începutul lunii Aprilie. Le plantăm mecanizat, cu un tractor. Apoi punem îngrășăminte și așteptăm ca plantele să se dez­volte. Aplicăm și pesticide, dar în cantități foarte mici. Dacă hypermarketul găsește reziduuri peste o anumită limită,    ne refuză marfa. Și, bineînțeles, iri­găm, irigăm mereu, altfel fructele seacă, se usu­că. Cel mai solicitant moment este la cules. Avem nevoie de echipe formate din 7-8 culegători, ca să încarce un camion. Fără brațele lor, noi am muncit degeaba. Culesul nu poate fi făcut decât manual. Sunt cantități uriașe, de 60 la 100 tone pe un hec­tar”.

Citește articolul integral pe formula-as.ro.


Dacă ți-a plăcut acest articol, sprijină și tu Lanțul Alimentar donând orice sumă aici: RO89RNCB0072170905570001 (RON)

Write A Comment